Tradiția aducerii Sfintei Lumini de la Ierusalim, inaugurată de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în anul 2009, continuă și cu prilejul sărbătorilor pascale ortodoxe din această primăvară.

Sfânta Lumină va fi adusă de la Ierusalim la București în seara zilei de Sâmbăta Mare (15 aprilie a.c.), de către părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, Superiorul Așezămintelor Patriarhiei Române la Locurile Sfinte. Ca de obicei, aceasta va fi oferită delegaţilor eparhiilor Patriarhiei Române prezenți la Aeroportul Internaţional „Otopeni”, pe la ora 18,30. Ulterior, centrele eparhiale, prin intermediul protopopiatelor, vor distribui Lumina Sfântă fiecărei parohii.

O delegație a Mitropoliei Banatului, formată din reprezentanți ai Arhiepiscopiei Timișoarei și Arhiepiscopiei Aradului se va afla pe Aeroportul Internaţional „Otopeni”, pentru a prelua Lumina Sfântă. De aici, ei vor reveni cu câte un avion special la Timișoara și Arad, unde vor ajunge în jurul orelor 20,30. De pe cele două aeroporturi internaționale, Lumina Sfântă se va îndrepta spre Catedrala Mitropolitană a Banatului și, respectiv, Catedrala Episcopală „Sfânta Treime”, unde va fi preluată de Î.P.S. Mitropolit Ioan și, respectiv, de P.S. Episcop Timotei. Cei doi ierarhi o vor oferi tuturor preoților și diaconilor prezenți în fața fiecărei catedrale, iar între cei sosiți la Timișoara se vor afla și reprezentanți ai Episcopiei Caransebeșului. Astfel Lumina Sfântă va ajunge în toate parohiile timișene, cărășene și arădene, iar la miezul nopții, credincioșii ortodocși din județele Arad, Caraș-Severin și Timiș vor intra în posesia Luminii de la Ierusalim și o vor putea duce acasă, spre a se bucura de ea împreună cu întreaga familie.

De menționat că în ultimii ani, credincioșii ortodocși români din Banatul sârbesc au primit și ei Sfânta Lumină de la Ierusalim prin intermediul reprezentanților Mitropoliei Banatului și este foarte probabil că și de această dată se va întâmpla la fel.

În aceeași seară a Sâmbetei Mari, pe Colina Bucuriei (Dealul Patriarhiei/ Dealul Mitropoliei, unde își au sediul Patriarhia Română și Palatul Patriarhal, n.a.) între orele 19,00 și 20,30, se va desfășura ceremonia primirii Sfintei Lumini în Catedrala Patriarhală, după cum aflăm din comunicatul emis de Biroul de Presă al Patriarhiei Române.

Una din cele mai vechi consemnări documentare a apariției Sfintei Lumini la Ierusalim datează din anul 617 d.H., după ce acesta a fost cucerit de perși.

Aprinderea Sfintei Lumini sau„minunea minunilor” datează de circa 1.700 de ani

Ceremonia pogorârii Sfintei Lumini constituie chiar și în zilele noastre un eveniment religios de maximă importanţă pentru Biserica Ortodoxă, ce se petrece anual numai în Sâmbăta Mare, în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Este considerată drept „minunea minunilor” de către Prea Fericitul Părinte Irineu I, Patriarh de Ierusalim între anii 2001 și 2005. Este o dovadă evidentă a dreptei credințe și a realității Învierii lui Iisus Hristos.

Ceremonialul cuprinde anumite etape ce fac parte dintr-un tipic neschimbat din secolul al XV-lea. După slujba Prohodului Domnului oficiată în seara de Vinerea Mare, trei persoane – un polițist arab, unul turc și un reprezentant al statului Israel – controlează minuțios Mormântul Domnului, situat în partea de Vest a Bisericii Sfântului Mormânt, în mijlocul rotondei. (Sub centrul acestei cupole se găsește „cuvuclionul”, cu forma unui mormânt ebraic vechi.) Ei sunt foarte atenți ca niciunul din obiectele aflate în interiorul Mormântului să nu conțină vreo sursă de foc.

De asemenea, cei trei verifică piatra Sfântului Mormânt și îl controlează pe ierarhul grec care presară vată pe Mormântul Sfânt, să nu aibă asupra sa surse de foc pe care să le lase în Mormânt. Ulterior, toate candelele și toate luminile sunt stinse, iar ușa Sfântului Mormânt, cel mai important loc de pelerinaj al creștinătății, este pecetluită cu două benzi de pânză albă, cu ceară curată și cu sigilii în forma literei „X”.

Patriarhul de Ierusalim intră în Biserica Sfântului Mormânt în după amiaza zilei de Sâmbăta Mare, între orele 12,30, şi 14,30; acesta începe tradiţionala procesiune la care mai participă un sobor de ierarhi, preoți și credincioși și care implică înconjurarea de trei ori a Sfântului Mormânt, de formă dreptunghiulară și împărțit în două încăperi, prima fiind vestibulul, iar cea de-a doua, camera propriu-zisă a Mormântului. Vestibulul mai poartă numele de „Paraclisul Îngerului” și face trimitere la vestea cea mare pe care Îngerul Domnului a dat-o, în dimineața Învierii, femeilor sfinte. În centrul vestibulului poate fi văzut un fragment din stânca Mormântului lui Iisus, care a fost inițial mormântul lui Iosif din Arimateea. Legătura dintre vestibul și camera propriu-zisă a Mormântului se face printr-o portiță îngustă și joasă.

În partea dreaptă a camerei propriu-zise este situată Stânca ce a servit drept pat funerar, de vineri seara până în zorii zilei de duminică, pentru Trupul Mântuitorului. Patru rânduri de candele și 12 sfeșnice uriașe se află la intrarea în Sfântul Mormânt. Rândul de sus al candelelor aparține catolicilor, următoarele două rânduri – grecilor, iar cel de jos – armenilor ortodocși. Sfeșnicele, precum și instrumentele de stins lumina care se sprijină de ele sunt tot coproprietate (a celor trei comunități principale). La fel și candelele din interiorul Mormântului, celor trei comunități amintite anterior adăugându-li-se în acest caz, și ortodocșii copți (locuitorii creștini ai Egiptului).

Toate cele trei comunități principale țin slujba de Înviere la piatra din mijlocul vestibulului, mai întâi grecii, apoi armenii și la sfârșit, catolicii.

Candela „neadormită” a fost aprinsă pentru întâia oară în anul 326

Ulterior, se desigilează Mormântul, iar schevofilaxul (un cleric care are în grija sa obiectele și veșmintele liturgice) duce înăuntrul lui candela (sau sfeșnicul) „neadormită” stinsă, care urmează să se aprindă de la Sfânta Lumină.

Candela „neadormită” a fost aprinsă pentru prima dată în anul 326, an în care a fost descoperit Mormântul lui Hristos, în timpul săpăturilor făcute la ordinul Împărătesei Elena. Timp de 1.700 de ani ea a ars încontinuu. Aceasta se stinge o singură dată pe an, în dimineața Sâmbetei Mari, spre a se aprinde ceva mai târziu de la Sfânta Lumină. „Cronica Egeriei”, o ascetă originară din Spania care între 381 și 384 a vizitat Sfântul Mormânt, vorbește pentru cea dintâia oară despre candela „neadormită”.

„O flacără mare albastru-deschis care zboară”

În continuare, Patriarhul se dezbracă de veşmintele arhiereşti, pentru a arăta smerenie şi evlavie faţă de Iisus Hristos, şi rămâne îmbrăcat numai cu un stihar alb. După ce ia patru mănunchiuri de câte 33 de lumânări fiecare, ce simbolizează numărul anilor trăiți de Iisus pe pământ, Patriarhul intră în Mormânt. Împreună cu el intră şi reprezentantul armenilor, îmbrăcat tot într-o simplă cămașă, care are dreptul să stea în încăperea de dinaintea încăperii cu Sfântul Mormânt, de unde îl urmăreşte pe Patriarh.

Înăuntrul Mormântului propriu-zis, Patriarhul citeşte în genunchi rugăciunea specială şi îl roagă pe Iisus Hristos să dăruiască Lumina Sfântă, ca binecuvântare şi sfinţire pentru oameni. Apoi, la circa 20 de minute după rostirea rugăciunii consacrate transmise de-a lungul veacurilor, uneori imediat la finalul acesteia, potrivit Patriarhului Diodor I, alteori și în timpul citirii sale, după cum afirma Prea Fericitul Patriarh Irineu I, Lumina Sfântă iese din placa Sfântului Mormânt, mai exact din mijlocul acesteia. Același ierarh o descrie ca pe „o lumină albastru-deschis”, ca pe „o flacără mare albastru-deschis care zboară” şi de la care se umple tot Mormântul.

„Nu se poate descrie în cuvinte omenești”

… relata Diodor I, care a fost Patriarh de Ierusalim între 1981 și 2000 și care a participat vreme de 63 de ani neîntrerupți la ceremonia Sfintei Lumini. „Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o nuanță albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba și poate să ia multe nuanțe diferite. Lumina iese din piatră ca și cum ar ieși dintr-un lac. Placa Mormântului arată de parcă ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină”, descria Prea Fericitul Diodor I, care a ajuns la Ierusalim pe când avea 15 ani, în 1939.

Pelerini aflați în Biserică au văzut Lumina drept o scânteie de fulger care coboară în zig-zag prin cupola mare a Sfântului Mormânt și aprinde vata presărată deasupra lespezii.

Alte relatări vorbesc despre niște misterioase forme luminoase, mai mari sau mai mici, de obicei alb-albăstrii, sau niște sfere galben-portocalii, oride smarald, care fie se plimbă, fie plutesc ușor printre pelerini, le „mângâie” creștetul și le aprind, unora, legăturile de lumânări.

Uneori aceste lumini aprind candelele din anticamera Sfântului Mormânt sau pe cele de la intrarea în Baldachin sau candele din alte locuri ale bisericii.

Formele luminoase au mai fost descrise ca: fulgere, fulgerări, scăpărări sau benzi de lumină alb-albăstrie, sfere luminoase, dar și drept „râuri de foc” ce ies din Sfântul Mormânt și șerpuiesc printre pelerini, fără să-i ardă, ci aprinzându-le doar lumânările.

„Această Lumină se comportă diferit de la an la an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alte ori umple de Lumină întreg Baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului și privesc înăuntru văd cum este plin de Lumină. (…) Lumina are o compoziție diferită de cea a unei lumini obișnuite ce arde într-o candelă. Într-un anumit loc, Lumina se ridică în sus și formează un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putință să aprind lumânările mele de la ea.” În acest mod descria Prea Fericitul Diodor I minunea Sfintei Lumini, care este „ceva ca o taină dumnezeiască” și legat de care „pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune sau nu. Știu că ea este adevărată!”

Focul care nu produce arsuri

Odată înălțate, cele patru mănunchiuri a câte 33 de lumănări „se aprind de îndată de la flacăra albastru deschis care zboară și care se răspândește prin văzduh”. La scurt timp, „flacăra ia culoarea galbenă a flăcării obișnuite”, conform descrierii făcute de Prea Fericitul Patriarh Irineu I. Înaltul demnitar ortodox a mai afirmat că niciodată Lumina Sfântă nu a ars vreun fir de păr din barba sa, confirmând astfel spusele Prea Fericitului Diodor I.

În acelaşi timp, Lumina aprinde şi candela „neadormită” aflată în interiorul Mormântului Sfânt.

Patriarhul adună cu mâinile vata aprinsă de focul care timp de câteva minute nu produce arsuri, fapt confirmat de Prea Fericitul Irineu I. Apoi pune vata în două cupe cu găuri, confecționate din aur, pe care le dă diaconilor. Aceștia duc o cupă în Sfântul Altar, iar pe a doua cupă, la Biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Ceremonia se împlineşte cu ieşirea Patriarhului de Ierusalim din Sfântul Mormânt, acesta împărţind-o mai întâi Patriarhului Armeniei, apoi Patriarhului copților și în final, în timp ce strigă de trei ori: „Veniți de luați Lumină!”, miilor de pelerini care așteaptă în fața Bisericii Sfântului Mormânt și care într-un singur glas rostesc: „Hristos a înviat”.

Biserica de la Ierusalim și domnitorii români

Biserica Sfântului Mormânt a fost construită la porunca împăraților Constantin și Elena, mama sa, în anul 335, pe locul unui templu păgân ridicat pe Golgota, loc sacru venerat de creștini, din ordinele împăratului Adrian. De-a lungul secolelor, Biserica a fost dărâmată și reconstruită de mai multe ori, în funcție de stăpânitorii succesivi ai Ierusalimului. Perși, egipteni, incendii, cutremure, războaie, trecerea timpului nu au putut însă nimici complet Biserica Sfântului Mormânt, ci doar i-au pricinuit vremelnice stricăciuni, îndreptate inclusiv prin dărnicia unor domnitori români, între care: Neagoe Basarab, Radu de la Afumați și Mihai Viteazul, din partea Țării Românești, ori Alexandru Lăpușneanu, Petru Șchiopu și Ieremia Movilă, din partea Moldovei.

Istoria o numește fie Biserica Sfântului Mormânt, fie Biserica Învierii. Primul nume se datorează faptului că a fost ridicată pe locul unde Iisus Hristos a fost răstignit și mai apoi îngropat într-un mormânt din piatră. Cel de-al doilea amintește de faptul ridicării Mântuitorului dintre morți; indiferent de nume, ea este un loc sacru venerat nu doar de credinicioșii ortodocși, ci și de cei aparținând altor culte. Biserica se găsește în cartierul creștin al Orașului Vechi al Ierusalimului.