În zilele noastre, Sfântul Nicolae este o figură foarte importantă a Bisericii Ortodoxe de rit nou (care urmează calendarul gregorian) și se bucură de o deosebită cinstire între sfinți, fiind considerat deopotrivă cu Ioan Botezătorul şi cu mai-marii Apostolilor, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. El este venerat în mod egal și de credincioșii catolici, viața și minunile lui desfășurându-se între a doua jumătatea a secolului al III-lea și prima jumătate a secolului al IV-lea, mai înainte ca Biserica Creștină să se rupă în cele două ramuri, Apuseană (Latină) și Orientală (Bizantină), ca urmare a Marii Schisme din anul 1054. Totodată, el mai este sărbătorit tot pe 6 decembrie de luterani și anglicani, în timp ce ortodocșii de rit vechi (care urmează calendarul iulian) îl cinstesc pe 19 decembrie.

Sfântul Nicolae s-a născut într-o familie de creștini bogați, pe nume Teofan și Nona, din localitatea Patara, situată în provincia Lichia/ Licia (din partea asiatică a Turciei de astăzi), cândva între anii 260 și 280 d. Hr., pe 15 martie. Cei care i-au dat viață trupească i-au dăruit și o aleasă educaţie, Nicolae dovedindu-se priceput să dezlege tainele ştiinţelor şi înţelepciunii profane. Și totuși, el s-a arătat mult mai interesat de cunoașterea Sfintei Scripturi în general şi a Sfintelor Evanghelii în special. După ce părinții lui au murit de boală, tânărul, fiind milostiv și iubitor de oameni, și-a împărțit marea sa moștenire celor sărmani și necăjiți.

După o călătorie la Locurile Sfinte, din Palestina şi Egiptul zilelor lui, la doar 23 de ani, Nicolae a fost hirotonit preot de către unchiul său, al cărui nume îl purta și care era episcopul Mirei. Șapte ani mai târziu, unchiul lui a murit, iar Nicolae a fost ales episcop al cetăţii Mira Lichiei (pronunția grecească)/ Liciei (pronunția latină). (Astăzi, Mira/ Myra, orașul maritim grecesc antic din Asia Mică, este localitatea Demre din provincia Antalia, în Sudul Turciei.)

În acest fel Biserica l-a răsplătit pe tânărul preot pentru activitatea desfășurată în timpurile crâncene în care creștinii erau prigoniți de marii lor dușmani, împăraţii romani Diocleţian şi Maximian: propovăduirea Evangheliei în orice împrejurare, tămăduirea bolnavilor, ajutorarea sărmanilor cu merinde și bani, cu sfaturi și rugăciuni, apărarea celor slabi şi nedreptăţiţi. Ulterior ridicării sale în demnitatea de episcop, intensificându-şi demersurile făcute în slujba celor mulți, dar şi nevoinţele monahale personale, Nicolae a stat ani îndelungaţi în temniţă, unde a fost bătut și torturat pentru credinţa lui. El a fost pus în libertate abia în anul 313 d. Hr., în urma Decretului de la Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin, care a oferit libertatea religioasă credincioșilor creștini.

În anul 325 d. Hr., episcopul Nicolae a luat parte, alături de alţi 317 Sfinţi Părinţi, la Sinodul I Ecumenic convocat la Niceea (actualmente orașul Iznîk, aflat la cca. 70 km de Istanbul, în Anatolia, partea asiatică a Turciei) de către Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie (cca. 250 – 336). Preot și teolog din Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din urmă provenind din școala lui Origen din Alexandria, Arie propaga despre Hristos și Tatăl unele învățături etichetate drept erezii de către Biserică, reunite sub numele „arianism”. În esență, această doctrină religioasă considera că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi fost din veșnicie și egal cu Tatăl, ci ar fi fost o ființă creată și subordonată lui Dumnezeu-Tatăl, adică o simplă ființă umană. Mai notăm și faptul că episcopul de Niceea de la acea vreme, pe nume Teognid, era el însuși un simpatizant al lui Arie!

Arianismul a fost combătut cu argumente teologice, iar mărturisirea de credință a lui Arie a fost desființată punct cu punct și în final condamnată de membrii Sinodului I E cumenic. Urmare a discuțiilor înflăcărate, cei 318 Sfinți Părinți au elaborat Crezul de la Niceea, care, la cererea expresă a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, stipula că Fiul este de-o ființă cu Tatăl, deci este în întregime divin; de asemenea, a fost definit mai clar conceptul de Sfânta Treime.

Deși în eparhia lui era recunoscut pentru blândețea, mila şi iubirea pentru oameni, în cadrul Sinodului I de la Niceea Nicolae și-a arătat marea iubire şi devotamentul faţă de adevărul dreptei credinţe. În focul luptei contra ideilor exprimate de Arie, speriat de ruptura ce se putea produce în sânul Bisericii din cauza arianismului, el l-a pălmuit cu mâna dreaptă pe încăpățânatul eretic hulitor.

Scena pălmuirii (imaginea alăturată) este reprezentată într-o frescă originală ce înfățișează Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Păstrată în cadrul programului iconografic al Mănăstirii Panagia Sumela din Trabzon, Turcia, această frescă ar putea fi unica ce redă scena pălmuirii, deși Sinodul I de la Niceea este înfățișat în picturi din multe alte locașuri de cult din lume. (Situată la o altitudine de 1.200 m, mănăstirea din Trabzon găzduiește unul din rarele muzee de istorie religioasă deschise într-un așezământ monahal activ încă din secolul al IV-lea d. Hr., mai exact din anul 366. Mănăstirea a fost locuită de călugări greci până în 1923, când statul turc a făcut presiuni pentru ca grecii să plece de pe teritoriul său, demersuri care au condus la un exod al acestora Închis de câțiva ani pentru restaurare, așezământul monahal ocrotit chiar și de otomani – Mahomed al II-lea a oferit mănăstirii un decret de protecție și drepturi care au fost reînnoite de sultani – poate fi totuși vizitat astăzi.)

Revenind la istoria pălmuirii lui Arie de către episcopul Nicolae, trebuie precizat că Împăratul Constantin a considerat acest gest nepotrivit cu un slujitor al Domnului, drept pentru care a dispus să fie aruncat în temniţă și i-a luat însemnele arhiereşti: Sfânta Evanghelie și omoforul. (Omoforul este un veșmânt liturgic specific episcopilor ortodocși, al cărui echivalent în Biserica Apuseană este palliumul. Și omoforul, și paliumul sunt benzi din lână albă pe care sunt brodate câteva cruci: roșii sau negre – pe pallium și de culori din cele mai diverse – pe omofor. Benzile diferă prin lungime și lățime – cele folosite de catolici sunt mai scurte și mai înguste, iar cele întrebuințate de ortodocși sunt mai lungi și mai late. Aceste benzi sunt purtate de cei mai înalți demnitari ai ambelor Biserici pe umeri, peste celelalte veșminte și, practic, exprimă rangul ecleziastic al celui care îl poartă.)

Închis fiind în temniță, Hristos Însuşi i S-a arătat și i-a înapoiat Evanghelia, iar Preacurata Sa Maică i-a pus omoforul la loc pe umeri (fapt evidențiat în imaginea alăturată, ce a fost decupată din icoana de mai sus, tradițională, ce ilustrează imaginea arhiereului sărbătorit azi). Când minunea ce a avut loc în temniță a ajuns la urechile Împăratului Constantin, acesta a ordonat imediat ca Nicolae să fie reabilitat. În acest fel, viitorului sfânt i-a fost restabilită demnitatea episcopală și el s-a întors în Mira Lichiei cu slavă şi cinste, fiind întâmpinat cu multă dragoste de cei pe care îi păstorea de ani buni. El și-a petrecut restul vieţii în sfințenie și cinste până când a murit – pe 6 decembrie în anul 342 (se presupune că ar fi fost atunci în vârstă de 73 sau 75 de ani), în cetatea ce i-a fost sediul scaunului episcopal și unde a și fost înhumat.

Prin secolul al VI-lea, după mai puțin de două veacuri de la trecerea la cele veșnice a sfântului, împăratul Teodosie al II-lea a dispus ca pe locul bisericii unde Nicolae a slujit ca episcop să fie construită una nouă, chiar deasupra mormântului fostului ierarh al Mirei. Biserica respectivă poate fi vizitată și azi ea este situată la doar 2 km de actualul oraș Demre și găzduiește un model rar de tron (scaun episcopal) bizantin. Amintitul locaș de cult datează, în cea mai mare parte a sa, din secolul al VIII-lea și a fost restaurat în 1042, sub patronajul împăratului Constantin al X-lea. O mănăstire i-a fost adăugată în același timp sau la scurt timp după restaurare, mai exact ulterior atacurilor întreprinse de arabi în secolul al XI-lea. Podeaua bisericii prezintă și la ora actuală un bogat mozaic din marmură colorată, iar pe pereți încă se mai văd urme din pictura originală, ce a fost restaurată între anii 2000 și 2005.

Ar mai fi multe de scris despre Biserica Sfântul Nicolae din Mira, dar mai consemnăm doar faptul că în anul 1982, aceasta, cu tot cu împrejurimile sale, a fost clasată ca sit arheologic de gradul I și, dată fiind importanța sa, drept cea de-a treia structură bizantină din Anatolia.

Biserica din Mira a constituit un punct de atracție pentru pelerinii din Evul Mediu, care veneau nu numai din regiune, iar situația nu s-a schimbat nici măcar după ce moaștele Sfântului Nicolae au fost furate de către italieni în 1087, vestea despre viaţa şi faptele săvârşite de marele ierarh înconjurând Europa. Să mai remarcăm că amintitul furt s-a produs în contextul în care panica s-a instaurat în Mira bizantină luată în stăpânire de luptătorii Imperiului Selgiuc (un imperiu medieval islamic turco-persan care și-a impus supremația în Orientul Apropiat și Mijlociu, unde a purtat lupte cu bizantinii și cu cruciații, învingându-i deopotrivă și neutralizând amenințările reprezentate de forțele respective.), nevoia de a le proteja servind drept motiv pentru schimbarea locului lor. Dar nu este de neglijat nici profitul economic și cel de imagine ce puteau fi obținute de pe urma grupurilor de pelerini de către marile puteri ce dominau Mediterana!

La începutul secolului al XI-lea (în primăvara anului 1087), mormântul Sfântului Nicolae a fost deschis așadar de un grup de 62 de negustori sau marinari ori cruciați italieni (există mai multe presupuneri privind îndeletnicirea lor), veniți pe trei vase în Mira Lichiei, deși ei nu aveau nicioautorizație în acest sens. Un anume Matteo a spulberat capacul sarcofagului cu un topor, a intrat în el cu picioarele, spărgând o parte din oasele mâncate de timp – trecuseră deja șase veacuri – şi a luat în grabă craniul şi multe alte oase mai mari. Grupul celor 62 a dus la Bari, în Sudul Italiei, moaştele sfântului, spre a le proteja, declarau ei, de năvălitorii selgiucizi. Sfintele relicve au ajuns în cetatea de pe malul Mării Adriatice pe 9 mai 1087 (de aceea, aceasta este o altă zi dedicată de ortodocși cinstirii Sfântului Nicolae), unde au fost primite cu multă bucurie și mare fast de locuitori.

Cripta în care au fost depuse, prevăzută cu capiteluri bizantine și romanice sprijinite pe coloane, a fost finalizată în anul 1089, de către Papa Urban al II-lea, care a și sfințit-o. Pentru o mai mare cinstire a episcopului din Mira, cetățenii din Bari au ridicat Bazilica Sfântului Nicolae; construcția sa, în stil romanic, s-a desfășurat între 1087 și 1197, adică pe vremea dominației normande asupra Sudului Italiei.

Unele surse arată că fragmentele osoase rămase în sarcofagul din Mira au fost strânse de călugării localnici și puse într-o casetă ascunsă în biserica locală. De acolo au fost luate mai apoi, în timpul Primei Cruciade, de marinari venețieni și duse în „Orașul de pe apă”, între cele două cetăți de pe malul Adriaticii existând o veche rivalitate pe multiple planuri. Se mai spune că din moaștele din Bari se împrăștie o substanță uleioasă, ca atare Sfântul Nicolae este socotit „Izvorâtor de mir”

Așadar, moaştele (trupul) sale înmiresmate, pline de har şi miraculoase, așa cum episcopul Nicolae a făcut nenumărate minuni pe când era în viață, se găsesc astăzi în oraşul Bari din Sudul Italiei, iar un braţ, cel stâng, în Nord-Estul Franţei, în timp ce alte mici fragmente se află, din secolul al XIII-lea, în Catedrala din Canterbury (Anglia). Se pare că bucățele din sfintele lui moaște sunt răspândite la ora actuală în multe țări europene, ajungând chiar și în Statele Unite și Canada, iar…

… mâna lui dreaptă, spre binecuvântarea ţării noastre, se află depusă de aproape 425 de ani în Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din centrul (imediata apropiere a Kilometrului Zero) Bucureştiului. Despre modul în care aceasta a ajuns în Capitală, există mai multe versiuni.

Se zice că la sfârșitul secolului al XVI-lea, un călător valah a luat cu sine, la bordul unei corăbii ce pleca din Bari și avea ca destinație portul Constanţa, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, pe care a dăruit-o ulterior Mitropoliei Bucureştilor. Potrivit altor surse, mâna sfântului i-a fost trimisă în dar lui Mihai Viteazul (1558 – 1601) chiar de cardinalul de Bari, printr-un pelerin român, în semn de răsplată și recunoștință pentru victoriile domnitorului Țării Românești împotriva păgânilor. Sau, după alții, a fost cumpărată chiar de neînfricatul luptător antiotoman pe la sfârșitul veacului ai XVI-lea, prin intermediul unui neguțător bogat, pe două (sau mai multe) pungi de galbeni pe care le-a trimis Bazilicii din Bari, care adăpostea și atuinci, ca și acum, moaștele ierarhului făcător de minuni din Mira.

Mai circulă și varianta potrivit căreia mâna dreaptă a sfântului a fost obținută de la autoritățile religioase din Bari de un cleric (se poate să fi fost monah) grec, aflat acolo în pelerinaj. Acesta primise importanta misiune chiar de la domnitorul care a unit pentru prima dată cele trei Țări Românești. El își dorea nespus de mult să aibă mâna sfântului care, în urma rugăciunilor fierbinți, l-a salvat în vara anului 1593 de securea călăului, ce îl aștepta să îl osândească din porunca lui Alexandru cel Rău, pe vremea când Mihai era doar ban al Craiovei. Și să nu uităm că Mihai Viteazul și-a botezat moștenitorul, devenit pentru scurt timp voievod al Munteniei, cu prenumele Nicolae (Necula) Pătrașcu, ceea ce spune foarte multe despre cinstea pe care domnitorul i-o purta ierarhului din Mira.

Oricare ar fi adevărul asupra modalității, Mihai Viteazul a intrat în posesia mult-doritelor relicve, anume fragmente din palma dreaptă și din același antebraț. El le-a purtat în dreptul inimii pe parcursul bătăliei de la Călugăreni, din 23 august 1595, cu câțiva ani mai înainte de a le dona Bisericii Sfântul Gheorghe cel Nou din București. Să remarcăm faptul că în ciuda raportului de forțe defavorabil românilor – de zece ori mai puțini decât oștenii lui Sinan Pașa – muntenii au reușit să le țină piept în mod onorabil otomanilor. Desigur că în contextul prezentat anterior, numai o minune făcută de Sfântul Nicolae, Ierarhul Mirei Lichiei ar putea explica, succesul repurtat de valahi!

Donând sfintele moaște Mitropolitului Munteniei de pe vremea sa, voievodul primei (și vremelnicei) uniri a tuturor românilor i-a cerut acestuia ca racla în care se aflau sfintele moaşte, dar și ele însele să fie îmbrăcate în aur filigranat de 24 de carate, argint şi nestemate. Porunca-i odată adusă la îndeplinire, el a dus donația la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. Faptul este confirmat de un document istoric datând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, sub iscălitura cronicarului Radu Greceanu: „Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, ferecată în argint ales, împodobită cu diamanturi, dăruită de Io, Mihail Voievod (Viteazul) şi Doamna Stanca, în anul 7407 (1599 – n.r.), ispravnic (fiind) Mitropolitul Eftimie”.

Foarte bun cunoscător al istoriei relicvei din sfântul locaș situat în imediata apropiere a Kilometrului Zero, preotul dr. Emil Nedelea Cărămizaru, în a sa carte intitulată „Mâna Sfântului Ierarh Nicolae din inima Bucureștilor”, apărută în 2019 la Editura „Cuvântul vieții” a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, precizează: „Inscripția originală de pe racla cu moaștele Sfântului Ierarh Nicolae din biserica Parohiei Sfântul Gheorghe – Nou, scrisă cu litere chirilice, este următoarea: «Această mână a Sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur Domnul Io Mihail Voievod și Doamna Stanca și fiul lor Necula Voievod, în anul 7108. Is(pravnic) Mitropolitul Eftimie». Cuvântul «is» din inscripție este prescurtarea termenului «ispravnic» și înseamnă «a adus la îndeplinire». De aici, deducem faptul că ferecătura în aur a sfintei mâini a fost realizată, așa cum am precizat, la porunca domnească, sub purtarea de grijă a mitropolitului Ungrovlahiei de la acea vreme, Eftimie al III-lea.”

Ultima şi singura ctitorie voievodală din Capitală a Sfântului martir Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou a devenit loc de permanent pelerinaj pentru credincioșii români din întreaga țară și nu numai. Racla cu moaştele făcătoare de minuni ale Sfân­­tului Ierarh Nicolae este pusă într-un baldachin aflat în partea stângă a naosului acestei biserici, iar mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae face parte din patrimoniul național istoric, religios și spiritual al României.

Întrucât a oferit, neștiut de nimeni, bani și alte cadouri unui număr mare de fete și băieți, ferindu-i astfel să o apuce pe căi necurate, Sfântul Nicolae este ocrotitorul copiilor, care așteaptă în fiecare an daruri de ziua lui. Totodată, el este și protectorul marinarilor (fiind cunoscut că a salvat navigatori de la înec și că a a oprit furtuni ce amenințau să scufunde vase), al pescarilor și al celor ce călătoresc pe ape, în special pe Marea Mediterană (grecii îl au la loc de foarte mare cinste) și pe Marea Neagră, al călătorilor în general. De asemenea, el este patronul comercianților, avocaților, farmaciștilor, al fetelor nemăritate, mireselor, studenților, arcașilor, al hoților care regretă și al celor acuzați pe nedrept.