Agora News

Expoziția de la Timișoara reunește o amplă serie de desene și câteva picturi ale artistului Adrian Ghenie, unul dintre cei mai importanți artiști români contemporani. La opt ani de la participarea lui la prima ediție a Bienalei Art Encounters, din 2015, expoziția de față este alcătuită dintr-o nouă serie de lucrări, special creată pentru această ocazie și arătată în premieră la Timișoara.

Adrian Ghenie este cunoscut în primul rând datorită picturilor sale inspirate de subiecte istorice dificile, adesea reprimate și repudiate de societatea actuală, care modelează conștiința colectivă a umanității și narațiunile majore care ne apasă. Printre cele mai cunoscute serii de picturi se numără cele dedicate lui Charles Darwin, ca o prezență fantomatică în traseul rațiunii și a evoluționismului versus misticism și dogmatism religios; apoi picturile care au ca personaje centrale pe Adolf Hitler și pe Josef Mengele – arhetipuri ale Răului absolut, dar și clișee istorice niciodată pe deplin edificate; și, bineînțeles, picturile în care sunt puse în scenă dialoguri cu personalități artistice, precum Vincent van Gogh sau Marcel Duchamp, ca influențe majore ale canonului artei, chiar dacă din perspective cu totul diferite – unul angajat până la moarte în pictură ca mod de a fi, celălalt ca un vestitor al morții acesteia și al reînnoirii totale a artei prin dadaism. Distilarea acestor crâmpeie de memorie oficială și memorie personală constituie una dintre strategiile utilizate de artist în opera sa, în același timp dovedind mereu și mereu o curiozitate nestăvilită și o căutare constantă a reinventării picturii.

De data aceasta, în expoziția The Impossible Body / Corpul imposibil, artistul continuă subiectele câtorva expoziții din 2022, care urmau unei perioade marcate de pandemie și de izolare în spațiul domestic, când singura legătură cu „lumea” avea loc prin dispozitivele digitale. Aceste noi teme au de-a face cu relația complicată pe care omul și-a formulat-o cu tehnologia de azi, cu social-media, cu propriul corp și cu timpul. Așa cum declara într-un interviu recent: „Există un limbaj al corpului cu totul nou, îl vedem în jurul nostru și l-am preluat cu toții, astfel încât trece neobservat. Mi-am spus: ei bine, trebuie cumva să surprind acest lucru. Așadar, am început cu ceva ce nu mai făcusem până atunci, cu desenul.”

Acest nou limbaj al corpului impune posturi diferite, dezvoltări anatomice specifice și prelungiri ale membrelor prin instrumentele tehnologiei. Rezultă astfel un fel de hibrizi, de oameni ușor caricaturali, poate chiar grotești, care par desprinși din opera lui Hieronimus Bosch sau din frescele sociale ale lui Otto Dix. Desenele pe care le propune Adrian Ghenie sunt încercările artistului de a deconstrui și a reconstrui figura umană respectând niște volume mari, dar speculând plastic prin toate detaliile care le conțin și mai ales prin spațiile goale din jur. Aproape ca într-un horror vacui, spațiul colii de hârtie abundă de linii și de mișcări, de momente multiple, care nu lasă nici o pauză în acest „zgomot alb” permanent.

Unul dintre artiștii admirați de Adrian Ghenie, Willem de Kooning, îi spunea prietenului său Edwin Denby că-i place să păstreze corpurile și spațiile dintre ele la fel de active, iar acele suprafețe aflate între figurile pictate se transformă în corpuri de aer solide prin tușele explozive. În mod similar, în seria de lucrări prezentate acum de Ghenie, tumultul care înconjoară corpul personajului pare a personifica una dintre observațiile extrem de pertinente ale artistului – în ziua de azi nu mai suntem niciodată singuri, chiar și atunci când ne izolăm. Accesul necontenit la tehnologie și mediul digital ne face, în mod potențial, cel puțin, să fim conectați permanent și legați la o rețea colectivă.

Adrian Ghenie recurge acum la desen nu doar pentru a-și clarifica universul plastic sau pentru a pregăti o pictură, ci mai ales pentru a-și extinde instrumentele spre un desen stratificat, care include nu un moment, ci o serie de temporalități decalate, toate cuprinse aici prin linie, ștergeri, urme și pete. Pentru prima dată până acum, alegerea desenului a venit înaintea picturii și s-a datorat unui moment accidental, când artistul a folosit pentru prima dată o hârtie cerată pe care o avea în atelier cu alt scop (acela de-a o folosi ca suport pentru prepararea culorilor de ulei). Dar acea suprafață s-a dovedit mult mai „îngăduitoare” cu eroarea, cu ștergerea, cu includerea imperfecțiunii, a căutărilor și a cronologiei acțiunii.

Deși creația vizuală a fost divizată între „time-based-art” (arta care include durata timpului în însăși definiția mediului ei de expresie) și arta „statică”, cunoscutul critic de artă John Berger demonstrase deja în eseul „Drawn to that moment” că desenul nu este cu nimic mai „înțepenit” decât alte forme de artă așa-numite „dinamice”. Desenul cuprinde nu doar un moment înghețat, precum fotografia, ci reclamă un întreg trecut și o istorie. Linia nu este doar o demarcație abstractă între forme și volume, o abstracțiune a limbajului plastic, ci și o fantă prin care se inserează memoria și toate gesturile artistice anterioare, desenul fiind, spune Berger, o construcție cu un anume trecut, mereu încărcat de subiectivism.

Picturile din același ciclu tematic, căruia i-am spus aici The Impossible Body, dar care a mai purtat titlul The Fear of Now, reprezintă o schimbare în paleta cromatică a artistului și în felul de a trata carnația personajelor. De data aceasta, transparențele joacă un rol important, iar materialitățile dispozitivelor care populează „scena” par că influențează tonurile reci de culoare, marcând de fapt ceea ce același Willem de Kooning remarca în 1950, și anume că interesul pictorilor pentru texturile care apar în tablouri – mătase, lemn, catifea, sticlă, marmură – sunt acolo doar pentru a intra în relație cu carnația umană. Așadar, trupurile noii paradigme tehnologice poate că acum sunt puse în valoare prin materialități complet diferite de pictura venețiană a Renașterii, cum ar fi plasticul sidefat, ecranul lucios și lumina albastră.

Diana Marincu, curator și critic de artă